Fiinţa umană se defineşte prin starea de a fi şi starea de a face.
Starea de a fi poate fi creată prin două posibilităţi:

1. Prin ceea ce facem (gānd, vorbă, faptă) dorim să ajungem la starea de a fi (voi face, voi avea şi apoi voi fi īmplinit, fericit etc.). Īn acest mod starea de a fi ne apare ca o reacţie la ceea ce facem. Vorba, fapta derivă tot din gānd, practic acest nivel al creaţiei este reglabil prin autocontrolul gāndurilor. Aceasta posibilitate implică timp, este un nivel al minţii. Este drumul tehnicilor, metodelor şi din neīnţelegerea felului cum funcţionăm ca minte condiţionată ele sunt de multe ori ineficiente (īncercăm să schimbăm, să controlăm mintea cu ajutorul minţii; opunem rezistenţă la ceea ce apare, rezultānd reacţia şi astfel perpetuăm trecutul de care vrem să scăpăm etc.).

2. Intrăm direct īn starea de a fi (pentru a fi conştient...sunt conştient, pentru a fi calm ...sunt calm etc.).Aici avem creaţie pură, alegere ce apare instantaneu, de aceea nu avem nevoie de timp, de metode. Apoi făptuim venind din starea de a fi.

Fără a ne propune studierea fiecărei căi spirituale, observăm două mari curente: occidental şi oriental.
Īn societatea occidentală accentul se pune pe ceea ce facem, pe felul cum ne comportăm, cum ne īncadrăm īn normele societăţii şi nu pe ceea ce suntem, pe experienţa, trăirea noastră interioară. De mici copii mesajul pe care-l primim este:"de ce stai fără să faci nimic?".Astfel simpla stare de a fi este privită ca visare, lene, delăsare sau chiar īntārziere īn dezvoltare. Īn acest fel noi ne definim doar prin ceea ce facem, iar starea de a fi este trăită doar ca reacţie la ceea ce facem.

Prin raţiune, pragmatism, accentul pus pe a face, pe exterior, pe obiectivare, occidentul a evoluat enorm ca dezvoltare economică, dar a sărăcit ca trăire interioară. Īntr-o lume a concurenţei acerbe, a goanei după bani, după mai mult, omul trăieşte īn "a face", īn exteriorul său aproape toată ziua. Timpul din ce īn ce mai redus pe care şi-l acordă este consecinţa ritmului sufocant īn care trăim.

Spre deosebire de occident, orientul impune ca abordare a vieţii, a căii spirituale un model contemplativ.Accentul este pus pe subiect, pe starea de a fi, pe subiectivare.Totuşi graniţele tind să se estompeze, renunţarea la acest model a permis dezvoltarea economică fără precedent a unor ţări asiatice, aşa numitul miracol asiatic.

Şi astfel ajungem la relaţia ce defineşte īntreaga viaţă, relaţia subiect-obiect. A fi este prima cauză, noi suntem ceea ce suntem indiferent ce facem. Totuşi fără relaţia subiect-obiect, a fi-a face, noi nu am putea trăi experienţa nici unei stări de a fi. De exemplu : sunt darnic, dar dacă nu am pe cineva căruia să-i dăruiesc, această stare de a fi este pentru mine doar o idee, un concept, ea nu este trăită ca o experienţă.

Astfel apare o dicotomie: pentru a fi ceva nu am nevoie de nimeni ( pot să aleg orice stare de a fi), dar pentru a trăi acea stare de a fi ca o experienţă am nevoie de un altul. Şi astfel orientul se īntālneşte cu occidentul, a fi cu a face, iar dualitatea subiect-obiect tinde să fie depăşită. Noul curent care va veni nu va mai pune accent doar pe subiectivare, neglijānd viaţa exterioară, dar nici pe obiectivare, neglijānd trăirea interioară. Totuşi adevărata mutaţie va fi la īnceput interioară şi apoi se va exterioriza.

Pentru fiecare din noi Dumnezeu este Sursa, Prima Cauză, Creatorul, Energia Primordială, Iubirea, Absolutul. Sesizăm că modul de abordare a divinităţii este o extensie a felului cum ne percepem, īn orient impersonal, īn occident personal. Īn occident efortul de a depăşi, a transcende persoana este considerat negativ şi privit ca depersonalizare.

Totuşi, odată cu pătrunderea noilor concepte īn multe din domeniile ştiinţei, fizică, psihologie, medicină, biologie, sociologie etc. se observă o schimbare a paradigmei actuale.

Psihologia transpersonală prin studiul stărilor de conştienţă modificată, a experienţelor transpersonale,prin īnţelegerea dezvoltării transpersonale a omului face un pas firesc şi necesar īn abordarea psihologică după psihanaliză, psihologia cognitiv comportamentală, psihologia umanistă. Interesul tot mai mare acordat tehnicilor de expansiune a conştienţei este justificat prin trăirea, experimentarea pe care o oferă.

Noile concepte din fizică ne clatină convingerile referitoare la noi şi univers. Materia este considerată energie condensată,iar gradele diferite de condensare a acestei energii primordiale generează diversitatea din jurul nostru. Einstein a demonstrat prin teoria relativităţii că spaţiul şi timpul există ca un continuum spatiu-timp, că se exprimă una prin cealaltă.Īn acest fel ele sunt relative şi putem de exemplu să modificăm timpul īn funcţie de viteza cu care călătorim prin spaţiu. Această posibilitate de a călători īn trecut sau viitor demonstrează de fapt că percepţia lineară a timpului trecut-prezent-viitor este o iluzie.

Un alt principiu interesant al ne-localizării la nivel cuantic, arată că nu se pot face observări obiective īntrucāt prin observare, observatorul modifică starea cuantică a sistemului observat. Īn acest fel se observă că conştienţa nu este separată de manifestare, ci este chiar motorul ei. Se impun concepte ca realitate multidimensională, conştienţă multidimensională. Timpul este dependent şi de conştienţa observatorului. Să ne aducem aminte că fiecare din noi a trăit momente īn care percepea că timpul s-a oprit īn loc sau că a trecut foarte repede.

David Bohm prin teoria universului holografic, a totului īn tot se referă la o ordine implicită, nedesfăşurată, invizibilă, aflată īn stare de potenţialitate care sub influenţa conştienţei devine explicită, desfăşurată, universul observabil, fizic. Putem astfel īnţelege faptul că noi ne creăm realitatea.

Dar cine este cel care abordează calea? Omul se naşte cu tendinţe, aptitudini ce diferă de la o persoană la alta. Educaţia, credinţa, cultura īn care ne-am născut, experienţele pe care le-am avut, ceea ce cunoaştem, ceea ce īnvăţăm ne modelează ca personalitaţi distincte. Īn acest fel se produce trecerea modelelor comportamentale şi a credinţelor de la o generaţie la alta.

Pericolul pe care-l īntālnim īn abordarea căii spirituale este de a deveni sclavul acelei metode, de a ne īnchide īn acel tipar, iar apoi de a īntāmpina viaţa cu acel tipar, cu acel sistem de credinţe şi convingeri.

Dar putem cunoaşte realitatea prin gāndire? Gāndul nu exprimă realitatea, ci ceea ce credem noi despre ea. Gāndul fiind cuvānt şi imagine, memorie, trecut, ce relaţie poate avea cu prezentul mereu nou, īn permanentă schimbare? Mintea noastră oricāt ar fi de vastă prin ceea ce cunoaşte, este limitată şi incapabilă de a cuprinde prezentul, necunoscutul, realitatea.

Stadiile conştienţei :
- Subconştient:-instinct
-emoţii
- Conştient:-raţiune, minte
- Supraconştient:-intuiţie
-sentiment

Mintea fiind condiţionată de ceea ce cunoaşte, are un caracter repetitiv, mecanic, nu poate fi liberă. Definind emoţia ca fiind ceea ce simţim ca reacţie la un gānd ( dacă cineva mă critică şi eu mă supăr, faptul că mă simt supărat este o emoţie ), iar sentimentul ca fiind ceea ce simţim īn mod intrinsec (deci nu ca pe o reacţie ), observăm că atunci cānd ne identificăm cu gāndurile şi emoţiile noastre , noi de fapt reacţionăm.

La nivelul reacţiei suntem dominaţi de dualitatea plăcere-durere, dorim ceea ce ne provoacă plăcere şi avem aversiune faţă de ceea ce e neplăcut. Omul modern trăieşte īn identificare cu gāndurile şi emoţiile sale. Dar dacă suntem mai mult decāt atāt, cum putem īntrerupe identificarea cu ele? Doar prin simpla lor observare, ne disociem de ele, suntem noi şi ele.

Dar noi ca subiect putem obiectiva Absolutul? Īn actul de percepere, ce relaţie avem cu Sursa? Toată manifestarea ( lumi fizice şi subtile) a fost creată prin gāndire, ceea ce este creat de gānd poate fi cunoscut de gāndire. Dar Absolutul este acauzal, dincolo de minte, de aceea El nu poate fi obiectivat, El nu poate fi obiect, El este īntotdeauna subiect.

Dacă nu am avea īn noi Scānteia Divină, nu am putea avea nici o relaţie, nu am putea percepe Absolutul (ceea ce este limitat nu poate percepe, cunoaşte ceea ce este nelimitat ).

Deci realizăm că Absolutul este perceput doar la nivelul supraconştientului. Chiar şi tehnicile de expansiune a conştienţei, prin expansiunea minţii ne apar la un moment dat ca fiind limitate. Pentru a fi īn supraconştienţă nu trebuie să ne expansionăm mintea, ci să ieşim din ea. Iar pentru acest lucru nu avem nevoie de nimic ca metodă, tehnică, ci alegem doar starea de a fi conştient.

Anticipez că următorul pas va fi acesta, de la acceptarea că toate drumurile duc īn acelaşi vārf, vom decide că suntem deja acolo, că putem oricānd să fim acolo, că nu avem nevoie de o luptă, ci cheia este tocmai renunţarea la luptă. Este īn acelaşi timp cel mai uşor lucru deoarece nu trebuie să facem nimic ( doar să fim conştienţi ), dar şi cel mai greu datorită automatismelor care ne domină viaţa.

Asta nu īnseamnă că a face, a gāndi, a practica tehnici este negativ. Există sisteme care prin controlul energiei din fiinţa noastră reglează starea de a fi. Cu cāt vibraţia noastră este mai īnaltă, cu atīt stările noastre vor fi mai bune. Dar atāta timp cāt există un gānditor care controlează, noi suntem īn minte, ce-i drept o minte extinsă, dar totuşi incapabilă de a cuprinde Infinitul.

De fapt o minte extinsă poate cuprinde o mulţime de lucruri din manifestare, putem trăi stări indescriptibile, dar fără să depăşim mintea. Pe de altă parte este posibil să fim aici şi acum, să fim ieşiţi din minţi chiar dacă nu percepem decāt ceea ce ne īnconjoară. De aceea nu īntotdeauna cāmpul percepţiei, vastitatea a ceea ce percepem reflectă starea noastră de conştienţă.

Ca şi cauzalitate īn crearea realităţii avem : percepţieą gāndireą experienţeą percepţie ą......

Deşi prin minte nu putem cunoaşte realitatea, mintea ne influenţează realitatea fiind motorul creaţiei din starea de a face ( gānd, vorbă, faptă ). Astfel experienţele vor fi o reflectare a modului cum percepem lumea, a gāndurilor noastre, ceea ce ne va īntări convingerea că punctul nostru de vedere este cel corect şi de aici tendinţa de a rămāne īn vechile tipare. De exemplu dacă percepţia noastră despre viaţă este că e o luptă pentru supravieţuire, atunci această percepţie ca şi gāndurile care o īnsoţesc ne vor aduce īn realitate experienţe ce vor confirma aceast punct de vedere. Şi astfel vom zice că asta-i realitatea, neconştientizānd că noi am atras aceste experienţe.

Schimbāndu-ne percepţia ( putem să alegem felul cum privim ), gāndurile noastre se vor modifica natural, neimpus, fără efort. Aceasta este de fapt calea de a ieşi din iluzie, iluzia apărāndu-ne reală deoarece noi credem că e reală. Văzānd-o ca pe o iluzie, noi putem modifica felul cum privim. Dacă īnsă īncercăm să ne schimbăm gāndurile prin efort, rezistenţă, violenţă īnseamnă că percepţia noastră nu s-a schimbat, este doar o īncercare a minţii de a se schimba.

Dar cine suntem noi cu adevărat? Există o permanenţă īn noi? Cine suntem noi cānd nu gāndim? Observăm că există o pauză īntre gānduri, īntre emoţii. Corpul fizic se naşte şi moare. Dacă nu suntem corp fizic, emoţii, gānduri, cine suntem? Acea prezenţă, acea simplă stare de a fi ce este ea? De fapt mintea ne scoate din prezent, īn actul de percepţie directă ea nu există. Īn acel moment suntem atemporali, ieşiţi din relaţia cauză-efect.

Ceilalţi crează cu noi contextul īn care trăim, dar depinde numai de noi ce sens dăm experienţelor pe care le trăim. Alegānd, vom trăi o viaţă de acţiune conştientă, īn locul unei vieţi trăite la īntāmplare, de reacţie inconştientă.

Facem distincţia dintre sacru şi profan, dar nu este īntreaga viaţă sacră? Atunci ce este spiritualitatea, calea spirituală? Este doar o oră pe zi īn care medităm? Sau este īntreaga viaţă īn care aducem iubire, conştienţă, compasiune, indiferent de ceea ce facem?