Nu există altă iubire decât cea a lui Dumnezeu

“Poate crezi că sunt posibile diferite feluri de iubire. Poate crezi că există un fel de iubire pentru ceva, şi altfel de iubire pentru altceva; un mod de a iubi pe unul, un alt mod de a mai iubi şi pe altul.

*Iubirea este una. Nu are părţi separate şi nu are gradaţii; nu are forme diferite, nici nivele, nici divergenţe şi nici deosebiri. Ea este, pe de-a-ntregul, asemenea ei însăşi. Nu se modifică niciodată în funcţie de persoană sau împrejurare. Iubirea este Inima lui Dumnezeu şi, de asemenea, a Fiului Său.*

Osândirea aproapelui este semnul complexul lui Cain. Aşa a fost numită tendinţa maladivă de a-ţi elimina semenul, de a-l devaloriza, prin vorbă sau faptă. Invidia, defăimarea, discreditarea, batjocura, blasfemia, blestemul sunt aspecte ale „osândirii" şi aspecte ale complexului Cain, gravă dizabilitate psihică.

Într-o zi l-am intrebat pe N. Steinhardt:
—- Oare de ce toarnă turnătorii?
— Din invidie! mi-a răspuns monahul de la Rohia. În toate cazurile, delaţiunile au fost din invidie. Şi mi-a povestit un caz care s-a petrecut în China anilor '60, dar se putea petrece şi-n România anilor '60:
Un muncitor chinez a transpirat lucrând; îşi dezbracă bluza şi caută în încăpere un cui sau un suport unde s-o atârne. Nu găseşte. Dar în încăpere se afla un bust al lui Mao. Lucrătorul aruncă bluza transpirată pe umerii lui Mao, fără nici o intenţie ofensatoare. Un coleg îl vede şi îl pârăşte imediat. Îl pârăşte că a îndrăznit să pună o bluză transpirată pe umerii lui Mao. Muncitorul transpirat este acuzat de insultă gravă adusă marelui Mao şi este arestat, judecat şi face 10 ani puşcărie.

Oamenii denunţă din invidie, în primul rând. Alte cauze, cum ar fi interesele materiale, laşitatea, constrangerea, cedările - sunt secundare. Marele motiv este invidia: presiunea animalică şi inconştientă de eliminare a semenului, rivalitatea bolnavă. Dar numai într-un sistem politic aberant, denunţătorul acela poate produce dezastre.

Emoţiile distructive sunt: ura, mânia, dispreţul. Sursa lor este orgoliul, capul bolnav, agresivitatea.
Alte emoţii distructive sunt: tristeţea morbidă, deznădejdea, indignarea. Sursa lor este: auto-agresivitatea, pierderea stimei de sine, atimia.
Mai există emoţii distructive care au sursa în atacarea de lucruri; şi altele au sursa în amăgire, ignoranţă.
Psihologia orientală vorbeşte despre cele trei otrăvuri: invidie, dorinţă, iluzie.

Îngustarea conştiinţei

Emoţiile distructive produc efecte imediate sau îndepărtate.
Efect imediat: pierderea autocontrolului şi îngustarea conştiinţă.

Orice emoţie negativă îngustează conştiinţa.
Un om care are în mod normal QI = 120, la mânie se comportă ca un retardat mental.
Conştiinţa este precum o diafragmă, care se îngustează brusc la mânie, invidie, persecuţie, blestem, blasfemie. Şi are deschidere maximă în stare de calm, de mulţumire duhovnicească (numită agalid) sau de linişte duhovnicească (numită isihia). În timp îndelungat, emoţiile distructive, dacă nu sunt tratate, produc efecte şi mai redutabile.

„Toxinele" psihice, au o acţiune erozivă asupra creierului: ele produc microleziuni pe creier. Este o constatare mai recentă a cercetării creierului.
La inceput, aceste microleziuni, infinitezimale, sunt neglijabile: ele nu dor, deoarece, cum spun şi neurochirurgii, masa cerebrală nu doare. În timp îndelungat, în ani, prin acumulare, dacă emoţiile distructive n-au fost corectate, microleziunile acestea pe creier se amplifică şi îşi arată efectul: fie o îmbolnăvire somatică, fie demenţă senilă precoce, prin cumul, în timp, aceste microleziuni produc demenţă degenerativă.

Multe din cauzele demenţei senile precoce stau în emoţiile distructive.
De aici, o dată în plus, importanţa contracarării emoţiilor negative, cât mai de timpuriu, cand se mai poate efectiv face ceva.

Dr. Lazarev spune, din practică ştiind, că dacă emiţi un blestem, o defăimare, o blasfemie, o bârfă otrăvită — vei suferi consecinţe psihice grave. Dr. Lazarev enumera cazuri concrete, o cazuistică psihopatologică. Cel ce elaborează scenarii calomnioase sau ciudosul care le difuzează, vor suferi microleziuni pe creier. La fel şi mânia, insulta, invidia, rumegarea gândurilor otrăvite, produc microleziuni pe creier.

Aşadar, printre noi circulă oameni care se cred normali dar care, datorită urii şi nervilor, datorită cumulului de microleziuni pe creier, au un coeficient de inteligenţă tot mai redus. Ei nu sunt destul de deterioraţi psihic ca să fie internaţi la spital, şi totuşi ei sunt victimele unei demenţe degenerative. Şi astfel ei grevează rău asupra relaţiilor de familie sau de societate. Defăimarea este o omorâre simbolică. Din frică sau din îndiguire,omul civilizat a ajuns să controleze impulsul de a ucide, şi acest control a adus mult bine. Dar el, omul modern, n-a putut înfrâna impulsul de a osândi, adică a ucide cu gândul, cu vorba, cu explozii emoţionale negative, cu emiteri spontane de unde cerebrale theta/negative, cu defăimarea, cu ocara. Cel care defăimează (sau propagă/ difuzează o defăimare preluată din presă, din zvon sau de pe Internet) săvârşeşte
un omor simbolic. Chiar când candidul, virtualul asasin nu reuşeşte să ucidă realmente, el cade în ceea ce numim „ispita Cain". Sau medical zis: este marcat de „complexul Cain".

Creştinismul ne îndeamnă să ne rugăm pentru duşmanii noştri. Cei prigoniţi să se roage pentru prigonitori. Ruga dizolvă toxina psihică a prigoanei.
Patristica* zice: „Să consideri hulirea ca pe o laudă; şi lauda ca pe o hulire. Şi atunci eşti cu adevărat om îmbunătăţit."
Oare putem fi atat de senini încât să considerăm hulirea ca pe o laudă?
Nu mă laud că am şi ajuns să consider, imperturbabil, hula drept laudă. Dar spun că am inţeles mobilul hulitorului, şi nu-l resimt adversar sau duşman, ci-l resimt victima propriei lui nevroze.
Marcu Ascetul zicea: „Să cumpărăm cu aur ocările şi prigonirile ce le pătimim de la oameni..." Asta înseamnă că mişcarea minţii tale poate fi mai presus de fire.

Nu există adversari, ci numai nevroze. Adică: pe omul care te loveşte să nu-l priveşti ca pe un duşman; ci acela este o biată victimă a unei nevroze; el are nevoie de ajutorul tău. Dacă vei gandi astfel, vei dobandi un mental invulnerabil, nu te va atinge hula, nu te va otrăvi blasfemia, nu te va dezechilibra prigoana.
Această propoziţie, că „nu există adversari", am spus-o adesea, într-o încercare insistentă de a demonta, sau a tămădui acel conflict Cain, acel sentiment de adversitate care grevează asupra unor oameni.

Nu există adversari, ci numai nevroze. Dar în lume există şi rechini, există şi
şacali. Rechinii nu sunt adversari, dar sunt rechini; şi instinctul lor este să vă mănance, să vă sfâşie. Rolul lor este pur şi simplu să vă mănance. Aşa că, feriţi-vă. Deschideţi ochii sau, dacă puteţi, deschideţi trusa de prim ajutor. Feriţi-vă, dar nu-i duşmăniţi. Pentru rechini, voi nu sunteţi victime, ci sunteţi doar prada lor.

Sursa: Vasile Andru – Psihoterapie isihastă , editura Paralela 45, Pitești

Foto: Pixabay.com

Patristica* - Doctrină teologică-filosofică elaborată de Părinții Bisericii, prin care s-au pus bazele dogmaticii și cultului creștin

Dacă ați citit și înteles Legile Universului veți întelege și că acțiunile noastre produc diferite rezultate. Aceasta deoarece orice acțiune reprezintă o cauza pe care noi o punem în mișcare. Efectele acțiunii noastre se construiesc pe baza evenimentelor trecute, care ne vor determina sa ne orientam si sa mergem într-o anumita direcție. Fiecare direcție conduce către o desținație ultimă, care este destinul nostru, încununarea vieții noastre. De aceea, pentru a ne transforma viața este esențial modul în care ne automonitorizăm acțiunile. Cu cat acțiunile realizate de noi sunt voluntare, conștiente și au o orientare bine determinată cu atat mai mult vom avea un control mai mare asupra acțiunilor noastre și implicit asupra destinului vieții noastre.