„Şi, stăruind să-l întrebe, el s-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. Iarăşi plecându-se, scria pe pământ. Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cei din urmă. Şi a rămas Iisus singur şi femeia, stând în mijloc. Şi ridicându-se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt pârâşii tăi. Nu te-a osândit niciunul?” (Ioan 8, 710)

Mă gândesc uneori că iertarea seamănă cu un râu. Ai observat cum obişnuiesc râurile să curgă? Parcă sunt vorbite între ele: curg de la munte spre câmpie, de la o înălţime mai mare spre o înălţime mai mică. Niciodată nu curg de la vale la deal. Similar, iertarea „curge” de la un nivel mai înalt, de la o conştiinţă mai înaltă spre una aflată undeva mai jos. Ce vreau să spun? Vreau să spun că nu poţi ierta pe nimeni dacă, la nivelul conştiinţei tale, nu te afli mai „sus” decât ea sau el. Evident, nu vorbesc aici despre iertarea de faţadă, despre iertarea care nu izvorăşte din inima ta (deoarece aceasta e împietrită), ci din mintea ta. Iertarea care vine din minte este doar o pretenţie, un spectacol pe care îl joci şi, în funcţie de arta ta, poţi ajunge chiar să crezi în el.

In contextul Casatoriei, se produce un schimb de juraminte de care dragostea nu are nevoie. Dragostea nu are cerinte. Asta o face sa fie dragoste. Daca dragostea pentru celalalt impune anumite cerinte, atunci nu e dragoste.

Nu trebuie sa renuntati la casatorie, ci puteti reface conceptual vostru social numit “casatorie”, astfel incat sa nu pretinda ceea ce dragostea n-ar pretinde niciodata, ci, dimpotriva, sa declare ceea ce numai dragostea ar putea declara.

Din intelepciunea locului, a stramosilor geto-daci:

1. Dincolo de curgerea timpului si de cugetarea zeilor, este Focul cel Viu si Vesnic, din care vin toate si prin care fiintează toate cele ce sunt. Totul si nimicul sunt suflarea Sa, golul si plinul sunt mâinile Sale, miscarea si nemiscarea sunt picioarele Sale, nicăieri si peste tot este mijlocul Său, iar chipul Său este lumina. Nimic nu este făptuit fără de lumină si tot ce vine dinlumină prinde viată si ia făptură.

2. Precum fulgerul aduce lumina si din lumină tunetul si focul ce se revarsă , asa este si gândul omului, el trece în vorba omului si apoi în fapta sa. Deci, ia aminte la asta, căci până la focul ce arde trebuie să fie o lumină si un tunet. Lumina omului este gândul său si aceasta este averea sa cea mai de pret. Lumina prinde putere prin cuvânt, iar vointa omului aprinde focul prin care sefăptuiesc toate cele ce sunt în jurul său.